marți



Nu plangeam dar....
Parca toata camera era absorbita intr-o singura directie si simteam cum scaunul pe care eram asezata se inclina.
Stateam oblic si parca totusi nu simteam nimic.Nu stateam nicicum.
Ii citeam cuvintele si cu fiecare vorba pe care mi-o spunea,primeam cate-o sageata in corp;
si una cate una ma dobora din ce in ce mai mult si tot sangele zvacnea de parca voia sa ma evadeze.
Ma scufundam in mine si parca nici trupul nu mi-l mai simteam.
Citeam.Citeam, si de la sprancene in sus parca nu mai aveam craniu.
Tavanul incepea exact deasupra ochilor mei,
si nicio durere nu poate inlocui viteza cu care veninul gandurilor lui ma injecta.
Incercam sa respir dar nu puteam.
Trageam aer in piept dar nu reuseam sa-l scot afara.
Oare am murit?
Nu stiu,parca inca mai traiesc.......dar nu pentru el !

Un comentariu:

Offshore spunea...

toti traim pentru noi in prima instanta. daca stau sa ma gandesc, traim oricum pentru noi, chiar si atunci cand iubim, caci iubirea vine ca un raspuns la nevoile noastre